Category Archives: Devotionale

Deconspirarea (oficială a) lui Tony Anthony

Deconspirarea (oficială a) lui Tony Anthony.

Știrea este deja veche. Comunicatul a apărut în data de 11 Iulie 2013, totuși speram să nu fie adevărat. După mai multe cercetări, este! Din păcate am fost implicat în acțiunile lui în România fără a cunoaște suficiente detalii despre el. Dovezile prezentate de el, ca răspuns întrebărilor mele și ale altor oameni implicați în evenimentele unde el a fost invitat la vremea aceea, păreau plauzibile. Iată că o cercetare amănunțită și serioasă a scos la iveală un falsificator. Îmi pare rău că am fost trași pe sfoară, că un om ca el a alunecat pe panta aceasta, dar îmi pare bine că adevărul a ieșit la lumină.

Dând click pe titlul postării veți deschide link-ul unde apare comunicatul oficial și alte detalii despre el și Avanti Ministries.

Ochii care nu se văd se uită

Psalmul 9 :17-18 spune că “Cei răi se întorc la locuinţa morţilor: toate neamurile care uită pe Dumnezeu. Căci cel nenorocit nu este uitat pe vecie, nădejdea celor sărmani nu piere pe vecie.“

Cele două versete citate din Psalmul 9 sunt fascinante prin prisma cuvântului uită. În prima parte Psalmistul vobește despre întoarcerea celor răi în locuința morților – Sheol. Evident că nu este întoarcerea de unde au venit, pentru că nimeni nu se întoarce din Sheol. Acolo este capăt de line, iar expresia a te întoarce în Sheol nu este sinonimă cu a te întoarce în țărână – “Din pământ ai venit, în pământ te întorci.”

Oarecum, expresia din versetl 17, implică o elipsă: versetul 3 spune că “vrășmașii…se clatină și pier”, din această căuză mergând în Sheol. Toată lumea se îndreaptă într-acolo, dar nimeni nu trebuie să meargă acolo. Însă referirea la moarte este făcută alături de referirea la uitare. Cel slab nu va fi uitat de Dumnezeu (v.12), lucru care este amintit cititorului și în versetul 18.

Același cuvânt – a uita – este folosit și pentru a descrie pe cei care sunt puși în fața evidențelor că Dumnezeu este, sau există, și totuși această existență nu le influențează viața în nici un fel. Psalmistul pornește de la premisa că neamurile – cei care nu sunt din poporul lui Israel – îl vor cunoaște pe Dumnezeu, rezultând faptul că nu îl vor uita. Dacă uiți pe cineva sau despre cineva, înseamnă că l-ai cunoscut cândva.

Și aici mi se pare că Dumnezeu ne șoptește ceva: ai grijă, acum spui că mă cunoști, dar există precedentul că unii să mă uite, și aceia s-au întors în locuința morților, au pierit. Tu nu fă la fel! Cuvântul a pieri rezonează foarte puternic cu alte părți din Biblie:

Ioan 3:16, atât de recitat, spune: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”

Ioan 10:28, confirmă același lucru: “Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea.”

Ambele versete vorbesc despre pieire, care nu este tot una cu moarte. Nici unul dintre versete nu spune că noi vom muri – care este un lucru evident și de așteptat, ci ambele spun că vom pieri. Cum adică?

A pieri este pus în contrast cu viața veșnică. Citiți mai sus – să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică – și – le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri. Să însemne asta că a pieri este opusul lui a avea viață veșnică?

Nu uita, ține bine minte cine este și ce a făcut Dumnezeu pentru ca viața veșnică să fie a ta! Mai mult, Isus spune într-un alt context, folosind același cuvânt: “Dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel!”

Interesant, nu? Multe lucruri le uităm. Pe unele ar trebui să le uităm, dar Dumnezeu este cel pe care nu vrem și nu trebuie să îl uităm pentru că implicațiile uitării Lui sunt enorme.

Ai cui ochi ai văzut în dimineața asta? Unde?

Unde îți ții fisele?

Când aud cuvântul fisă mă duce gândul la medii în care nu toți oamenii sunt la fel de relaxați din diferite motive. Majoritatea au de-a face cu sălile de jocuri mecanice. Cel puțin, eu acolo am văzut prima dată o fisă, la masa de biliard. Devenisem parecum dependend de biliard, mai ales că toți copiii de bani gata din liceu jucau biliard, iar eu trebuia să fiu văzut printre ei. Dar asta este o altă poveste. Biliardul era jocul care te consacra drept un câștigător, iar asta și în toiul iernii – când alt sport era prea puțin viabil – și în toiul verii când acțiunea avea loc la umbră. Întrebarea era, dacă începem să jucăm, scorul e egal și se termină fisele, ce facem? Cine pleacă câștigător de la masă?

Ei, azi am citit Judecători 21, Fapte 25, Ieremia 35 și Psalmii 7-8. Mi-a rămas gândul la Judecători, mai ales că e ultimul capitol, și finalul e trist: 21:25 “Pe vremea aceea, nu era împărat în Israel; fiecare făcea ce îi plăcea.”

După ce întreg capitolul ne descrie încă o dovadă a decăderii poporului Israel, cartea se termină într-o notă tristă, iar poporul nu pare să aibă prea multe speranțe și nici regrete. Mi se pare că poporul are două probleme grave: prima este că poporul este amenințat constant de popoarele din jur care fie locuiesc foarte aproape de ei, fie sunt în coasta lor, împărțind același teritoriu; iar a doua este căderea constantă și repetată, indiferent de cât de greu își revin după fiecare cădere. În cazul celei de a doua probleme, Dumnezeu este chemat în ajutor și întotdeauna le oferă un judecător care îi scoate din necaz. Dumnezeu este credincios și la fiecare rugăminte intervine și îi scapă.

Și acum mă uit la noi, azi. De câte ori nu ne vedem în fața problemelor de fiecare zi, sau a unor uriași pe care nu îi putem birui și alergăm la Dumnezeu. Atunci îi facem promisiuni de tot felul de la ce îi dăm, ce facem, ce nu mai facem, pe cine vom ajuta și cu cât, promisiuni care durează până puțin după ce trecem de probleme – în cel mai fericit caz. După aceea devenim din nou mediocri în relația cu El.

Problema este și mai gravă atunci, când la fel ca poporul Israel, suntem prinși în păcat, oarecum reușim să strigăm după ajutor, murmurând din nou promisiuni de statornicie și dedicare, pentru ca imediat după ce ne vedem puțin mai pe picioarele noastre, să o luăm din nou la vale. E ca și când venim la Dumnezeu cu fise de joc. Mai introducem una în aparat, mai suntem implicați în jocul acesta o vreme – atât când ține fisa – iar când se termină avem de ales: mai scoatem o fisă din buzunar să continuăm acțiunea, sau nu. O lăsăm pe mai târziu.

Continuând analogia, s-ar putea ca buzunarul să fie plin de fise, oferindu-ne siguranța locului la masa de biliard, dar când alergăm să jucăm un alt joc, să ne agățăm haina, și buzunarul să se rupă, iar fisele să se împrăștie care pe unde. Asurziți și îmbătați de adrenalina noului joc, nici nu de dăm seama până nu ne întoarcem la jocul care ne-a consacrat, ca să ne dăm seama să nu mai avem fise. Buzunarul este rupt.

Și atunci ce facem? Nu mai bine păstrează altcineva fisele în locul nostru? Sau nu mai bine rămânem constanți la o altă masă? Analogia poate fi continuată așa cum credeți voi, dar atenție la ce masă stați și cui îi dați fisele!

There is so much evil out there! Yes, there is, but what about the evil in here?

Cartea Judecători nu are cum să te lase rece. De câteva ori deja, am avut senzația că citesc scenariul unui film prost sau a unei telenovele de loc siropoase. Citesc despre niște decizii care nu au cum să nu te șocheze. La fel și ieri și azi. Ieri am citit Judecători 19, azi 20.

Capitolul 19 ne descoperă o întâmplare scârboasă, în cel mai pur sens al cuvântului. Un levit, care fie vorba între noi trebuia să fie căsătorit cu o fată virgină, își găsește o concubină cu care pleacă într-o călătorie. Pentru că această călătorie va dura mai mult de o zi, hotărăsc să nu se oprească peste noapte într-un oraș canaanit, pentru a nu fi atacați, așa că merg mai mult, până ajung în Ghibea, un oraș al beniamiților – iudei adevărați.

Peste noapte, un grup de oameni forțează ușa ca să îl scoată pe oaspete afară ca să-l sodomizeze. Da, erau homosexuali și aveau de gând să îl violeze. Gazda, fiind un bun primitor de oaspeți, nu stă pe gânduri, și își oferă fiica împreună cu concubina oapetelui, astfel scăpând de furia violatorilor. Interesant nu? Nici nu îți vine să crezi că citești asta în Biblie?!

Dimineața, după un somn bun al domnilor rămași înăuntru, pe pragul case este găsită concubina levitului, moartă de-a binelea. Cam atât a fost de sigură înnoptarea într-un loc cu oameni care cred în Dumnezeu. Halal credincioși.

Parcă asta nu era destul, levitul ia cadavrul concubinei îl duce acasă, unde-l taie în doisprezece bucăți și trimite câte o parte în fiecare seminție a lui Israel.

Capitolul 20 ne confirmă că fără legea lui Dumnezeu, oamenii vor urma legea junglei în cel mai bun caz. Levitul nu se calmează, aducând cauza în fața dreptății, pentru ca vinovații să plătească, ci aduce întreaga națiune în prag de război. 22000 din Israel mor în prima zi, 18000 a doua zi, iar abia a treia zi au murit si beniamiți – 25000. Ce prăpăd, pentru o întâmplare ca cea din capitolul 19.

Nu am de gând să comentez nemernicia violatorilor. Îi avem și azi printre noi, din păcate și scapă prea ieftin în închisorile noastre, dar am și eu o întrebare: ce se întâmpla dacă levitul și gazda lui nu își scoteau fetele afară, ca să-și scape ei pielea?

Oare nu în inima lor a început totul? Oare nu sunt ei niște lași ordinari? Ce credea levitul, că tăindu-și concubina în bucăți va obține o judecată plină de dreptate și înțelepciune sau un război în toată regula? Au uitat să se uite în oglindă și a obținut a doua parte.

Dar rămân la ce a fost în inima celor doi bărbați. I-aș numi mascului cel mult, pentru că numai bărbați nu au fost! Un coleg a fost întrebat cum explică abundența răului din lume. Înainte de a oferi un răspuns a întrebat la rându-i, cum explică celălalt, abundența răului din inimă?

În studenție ni s-a relatat o întâmplare oarecum asemănătoare: Înainte de ’89, mai multe cupluri au fost trimise în spațiul comunist pentru a distribui Biblii, iar unul dintre cupluri a fost prins. Au fost interogați despre locația Bibliilor și a celorlalte cupluri, iar ca ultim act al interogării, bărbatului i s-a spus că dacă nu spune totul, soldații îi vor viola soția. Ce credeți că a făcut? Ce ați fi făcut voi în situația lui?

Eclesiastul 9:3 – Iată cel mai mare rău în tot ce se face sub soare: anume că aceeaşi soartă au toţi. De aceea şi este plină inima oamenilor de răutate şi de aceea este atâta nebunie în inima lor tot timpul cât trăiesc. Şi după aceea? Se duc la cei morţi.

Ce și cât citesc?

Fiind crescut doar de mamă, și ea foarte tânără, știu că și-a dorit tot ce e mai bine pentru mine și a încercat să îmi ofere tot ce nu mai putea să aibă ea. Și a reușit de foarte multe ori. Una dintre dorințele ei a fost să fiu un băiat disciplinat și ambițios. Cum a obținut asta? Ducându-mă de foarte tânăr la bazinul de înot unde m-a înscris la cursurile de înot pentru ca după ce le voi fi terminat să fiu membru în noua echipă de polo pe apă aferentă generației ’84. L-am avut antrenor încă de la 7 ani pe domnul Rică Capotescu și pot să spun fără nicio reținere că am avut parte și de disciplină și de cultivarea ambiției. Toată copilăria, de la 7 la 16 ani, am mers aproape zilnic la antrenamente, ceea ce a dezvoltat câteva abilități semnificative în mine. Cititul nu a fost, la vremea aceea una dintre ele.

Unele dintre cele mai clare amintiri pe cale la am din copilăria mea de la Lipova (acolo îmi petreceam mare parte din vară), însă, țin de citit. În clasa întâi, elev silitor, ambițios și disciplinat terminasem anul școlar pe locul întâi, cu nota 10 pe linie, pe vremea aceea dându-se note, nu calificative. Toate bune și frumoase, mândria bunicilor și mătușilor, plec în vacanță. Lecturile de vacanță, însă, le uitasem pe masă până spre Septembrie, când mama mă pusese să i le citesc cu voce tare. Cenușăreasa. Și aici începe imprimarea acestei întâmpări în memorie în paralel cu imprimarea palmelor mamei pe pielea mea…nu mai știam să citesc, eu premiantul! Uitasem complet peste vară, așa că spre rușinea mea, urma să îmi aduc foarte repede aminte în văzul și auzul verișorilor mei care au asistat la cea mai mare rușine a mea!

Vedeți, așadar, că cititul nu a fost o pasiunea înnăscută. Abia la câțiva ani după întâmplarea aceasta, din care m-am recuperat relative repede și bine, după ce experimentasem o tabăra de evanghelizare am început să citesc cu pasiune. De ce?

Petrecusem în vara lui 2000 două săptâmăni la Căsoaia cu tinerii de la biserică, tineri care știau o mulțime de detalii din Biblie, detalii la care se refereau în discuțiile lor. Aici eu eram lăsat pe dinafară, nefiind familiar cu aceste întâmplări.

Foarte bine, mi-am zis. Ambițios cum eram, am venit acasă, mi-am cumpărat o Biblie și m-am închis în casa bunicilor pentru trei-patru  săpătmâni și am citit toată Biblia. Așa am început.  Vă imaginați voi că nu am rămas cu foarte mult atunci, la viteza aceea, dar așa am început. De atunci citesc Biblia în diferite moduri pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu cât mai bine și nu din ambiții personale.

Am citit-o într-o lună, am citit-o o dată pe an, o dată în trei ani, o dată Vechiul Testament și de două ori Noul Testament într-un an și au fost ani când am citit mult prea puțin. Să îmi fie rușine! De multe ori am citit să îmi fac norma: atâtea capitole pe zi. Alte ori am citit să rețin cât mai multă informație. De când am copii, citesc până când simt că Dumnezeu îmi spune ceva anume. După ce pricep ce, mă opresc și a doua zi continuu de unde am lăsat.

De anul acesta citesc folosind un plan de citire destul de cunoscut și anume cel creat de Robert Murray M‘Cheyne, care l-a creat din dorința de a oferi Bisericii la cărei pastor era, un plan serios și măsurabil de citire al Bibliei. Mai multe puteți citi despre el aici și planul creat de el aici. Anul trecut în decembrie am avut ocazia să predic în biserica în care a fost el pastor, (în Dundee, Scoția) iar experiența aceea se pare că a fost foarte intensă pentru mine.

De când am început să citesc Biblia am început să scriu idei și gânduri pe care le aveam după ce terminam de citit. De un an de zile le scriu în word, iar de o săptămână le postez pe FB, și de azi aici pe blog.

În măsura în care călătoriți cu mine, vă invit să citim împreună. Azi continuăm cu Judecători 20, Fapte 24, Ieremia 34 și Psamii 5-6. Oare ce vrea să ne spună Dumnezeu?